Zice că suntem predestinaţi de la facerea lumii şi că destinul nostru ne e scris dinainte să ne naştem...
   Zice că nu exista soartă, ci doar destin. Dar care e diferenţa dintre ele?
   Cum poate Dumnezeu să ne scrie destinul fiecăruia in parte? Şi cum poate să hotărasca să se nască fiecare om chiar dinainte să se nască părinţii săi?
   Biblia zice că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, oamenii, după "chipul şi asemănarea" lor, a celor trei divinităţi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Asta n-ar însemna că noi am putea avea aceleaşi puteri ca Ei?
   Să presupunem că avem aceleaşi puteri, cel puţin din punct de vedere amnezic, al imaginaţiei, al puterii de a lua decizii, de a fi ambiţioşi şi determinaţi spre a face ceva; cum poate Dumnezeu să ne ţină minte pe toţi? Sau cum ar putea să aibă scris pentru fiecare ceva diferit în viaţă? Mie mi se pare imposibil. Dar să nu ne comparăm cu divinitatea. Nu sunt ateu, doar îmi pun întrebări. Nu zice Biblia "căutaţi şi veţi găsi"? Eu caut, voi vedea dacă şi găsesc.
   Soartă şi destin. Aparent au acelaşi înţeles, dar, dacă privim în esenţă, nimic nu mai e la fel.
   Din punctul meu de vedere, destinul e cel pe care îl avem scris de mult, dinainte să ne naştem, iar soarta e norocul, ceea ce se iveşte, fără să fi fost planuit.
   Cele două sunt extremităţi ale vieţii, la fel ca naşterea şi moartea, dar nu pot coexista cum fac naşterea şi moartea, ele nu se pot succede. Ori credem în destin, ori credem în soartă. Alegerea e a noastră şi rău am face să le amestecăm; tot problema noastră e.
   Până la urmă, există ce alegem noi să credem că există. Eu am ales... încă nimic. Nici soartă, nici destin, nici Dumnezeu. Am să mă mai gândesc. Poate, într-un final, vor exista Dumnezeu şi destinul, asta dacă eu voi primi darul credinţei, iar dacă nu, am să fiu o norocită sau o nenorocită sau nimic... şi totul va fi la fel...
 

Blestem de iubire

Te blestem să nu mai poţi iubi vreodată.
Să simţi doar chinul pe pământ,
Să ştii şi tu durerea provocată,
Să nu mai poţi rosti niciun cuvânt.

Dacă iubeşti să fie cu durere
şi neputinţa ta să fie grea,
Iar chinul tău să fie-a mea plăcere.
Nu vrei putea scăpa nici dac-aş vrea.

La fiecare pas un demon să te-nhaţe
şi să-ţi şoptească iar al meu blestem.
Până şi iadul de tine să se-agaţe,
s-auzi cum spiritele-n tine gem.

Şi să respiri să-ţi pară de nesuferit,
Un demon să-ţi cuprindă gâtul gol;
Să-ţi tortureze suflul îndârjit,
Să simţi cum inima şi sufletul îţi mor.

Şi în mormânt când vei ajunge
Eu încă te voi bântui
Şi inima uşor ţi-o voi străpunge
Şi de durere tu vei chiui.