Poveşti ale papucilor trişti

  Dacă papucii mei ar putea vorbi, ţi i-aş da ţie, să-ţi vorbească. Ţi-ar spune tone de poveşti cu mine. Te-ar face să vrei să trăieşti.
  Papucii mă cunosc cel mai bine. Cu ei sunt mereu, orice-ar fi şi ei îmi ştiu secrete albe şi negre, chiar şi pe cele gri. Dragii de ei ştiu unde sunt şi ce fac şi dac-ar fi să număr arsurile din tălpi, aş şti peste câte ţigari am zburat. Bătrâni şi amărâţi, săraci lipiţi şi îndureraţi, luptând cu mine şi cu timpul, dar totuşi iubiţi, papucii mei miros a bere şi lichior de damă, a fum de ţigară şi cremă maro, a noroi şi a mine, a noi.
  Ei zâmbesc la fiecare pas pe care-l fac şi fac cu ochiul lor stricat unui trecător grăbit, pierdut în mulţime, care nu-i vede niciodată. Ai fost şi tu un trecător, nu i-ai vazut, la fel ca restul. Ţi-ar spune tot ce ai greşit. Te-ar plimba în lume şi-n nelume. Ţe-ar învăţa să dansezi şi să mergi. Te-ar învăţa să trăieşti.
  Dar papucii mei nu ştiu să vorbească şi nu pot spune poveşti cu mine. Şi chiar dac-ar putea, i-aş arunca imediat, căci sunt prea vechi şi prea trişti. Şi tu n-ai exista.