8

O gâză zboară spre un borcan

de acetonă

lăsat deschis.

Mirosul îi place, o duce în Rai. 

Dar Raiul e foc.

şi-i amar.

O gâză

îşi caută Iadul 

în dulceaţă.

şi Iadul e dulce 

de catifea verde.

   Zice că suntem predestinaţi de la facerea lumii şi că destinul nostru ne e scris dinainte să ne naştem...
   Zice că nu exista soartă, ci doar destin. Dar care e diferenţa dintre ele?
   Cum poate Dumnezeu să ne scrie destinul fiecăruia in parte? Şi cum poate să hotărasca să se nască fiecare om chiar dinainte să se nască părinţii săi?
   Biblia zice că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, oamenii, după "chipul şi asemănarea" lor, a celor trei divinităţi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Asta n-ar însemna că noi am putea avea aceleaşi puteri ca Ei?
   Să presupunem că avem aceleaşi puteri, cel puţin din punct de vedere amnezic, al imaginaţiei, al puterii de a lua decizii, de a fi ambiţioşi şi determinaţi spre a face ceva; cum poate Dumnezeu să ne ţină minte pe toţi? Sau cum ar putea să aibă scris pentru fiecare ceva diferit în viaţă? Mie mi se pare imposibil. Dar să nu ne comparăm cu divinitatea. Nu sunt ateu, doar îmi pun întrebări. Nu zice Biblia "căutaţi şi veţi găsi"? Eu caut, voi vedea dacă şi găsesc.
   Soartă şi destin. Aparent au acelaşi înţeles, dar, dacă privim în esenţă, nimic nu mai e la fel.
   Din punctul meu de vedere, destinul e cel pe care îl avem scris de mult, dinainte să ne naştem, iar soarta e norocul, ceea ce se iveşte, fără să fi fost planuit.
   Cele două sunt extremităţi ale vieţii, la fel ca naşterea şi moartea, dar nu pot coexista cum fac naşterea şi moartea, ele nu se pot succede. Ori credem în destin, ori credem în soartă. Alegerea e a noastră şi rău am face să le amestecăm; tot problema noastră e.
   Până la urmă, există ce alegem noi să credem că există. Eu am ales... încă nimic. Nici soartă, nici destin, nici Dumnezeu. Am să mă mai gândesc. Poate, într-un final, vor exista Dumnezeu şi destinul, asta dacă eu voi primi darul credinţei, iar dacă nu, am să fiu o norocită sau o nenorocită sau nimic... şi totul va fi la fel...
 

Blestem de iubire

Te blestem să nu mai poţi iubi vreodată.
Să simţi doar chinul pe pământ,
Să ştii şi tu durerea provocată,
Să nu mai poţi rosti niciun cuvânt.

Dacă iubeşti să fie cu durere
şi neputinţa ta să fie grea,
Iar chinul tău să fie-a mea plăcere.
Nu vrei putea scăpa nici dac-aş vrea.

La fiecare pas un demon să te-nhaţe
şi să-ţi şoptească iar al meu blestem.
Până şi iadul de tine să se-agaţe,
s-auzi cum spiritele-n tine gem.

Şi să respiri să-ţi pară de nesuferit,
Un demon să-ţi cuprindă gâtul gol;
Să-ţi tortureze suflul îndârjit,
Să simţi cum inima şi sufletul îţi mor.

Şi în mormânt când vei ajunge
Eu încă te voi bântui
Şi inima uşor ţi-o voi străpunge
Şi de durere tu vei chiui.

Blestem.

Ma intreb
daca ai plecat ca sa ma lasi
sau ca sa pleci.
Si cand ai sa revii sa ma dezlegi.
Blestem esti sufletului meu si carnii mele
durere ochilor mei fericiti.
Cer iadului meu si iad cerului meu
cuvant.
Blestem sunt tie
si-am sa-ti tot fiu o viata intreaga
chiar doua.
Am sa te dezleg de snurul meu
te leg de snurul despartirii
blestem.
Blestem esti, copilul urii mele.
Blesteme suntem.

Paradise.

Pe foaia din fata mea e cu totul altceva scris decat ce scriu eu acum. Mi s-a schimbat starea psihica, deci si postarea. Ziceam ca am promis ca imi voi recapata speranta si credinta. Bullshit. Nu e posibil. Nu am s-o fac. Nu singura. Deci nu.
Nu sunt sigura de ce simt. Nu sunt sigura de ce vreau. Nu sunt sigura de cine sunt. Cred ca incerc sa fiu ceva ce nu sunt si nu stiu daca-mi reuseste asa cum as fi vrut: nu sunt desteapta, nu sunt frumoasa, nu sunt fericita, nu sunt iubita si nu iubesc. Asta sunt de fapt. vreau sa par exact opusul. Nope.
Ma bate gandul sa renunt la blogul asta, nu sunt talentata. Nu stiu sa scriu. Nici macar nu stiu daca ma simt bine scriind.
Ma mai bate gandul sa renunt la absolut tot si s-o iau de la capat. Cu oamenii si cu locurile. Sa nu mai cunosc unele persoane si sa nu mai cunosc unele locuri.
Ma mai bate gandul sa ma izolez. Sau macar sa devin nepasatoare, indiferenta, pentru ca am ajuns la concluzia ca pun prea mult suflet in absolut tot ce fac, spun, cunosc si nu e prea sanatos asa: plang prea mult.
Ma mai bat multe ganduri, prea multe ganduri si nu stiu caruia sa dau ascultare, nu stiu de care sa ma leg si pe care sa ignor, pe care sa interpretez, pe care sa impartasesc si pe care sa-l acund in subconstient sau chiar in inconstient. Grea treaba.
 Foarte.
 Ma bate viata.

Anestezie.

Rani. Toata lumea le are, fie ele mai mici, mai mari, mai adanci, deschise sau interne. Si fiecare om, fie el bun, rau sau iubitor sau nepasator sau nevatamat pana la un punct sau deja profund ranit, trece prin durerea aceasta a unei rani.
 Ranile se pot vindeca. Unele usor, altele mai greu, avand nevoie de anestezie, de operatie si copci. Ah, cat iubesc ata si acul de sutura, durerea pe care o simt cand imi strapung carnea e asa de placuta... si lasa cicatrici...
 Dar unele rani nu se vindeca nici macar cu sutura. Daca pui un pansament pe o rana sangeranda nu inseamna ca s-a vindecat. Sunt acele rani care trebuie lasate sa sangereze si, la un moment dat, sangele se va coagula si va crea o coaja protectoare pe rana. Apoi ramane decat timp. Timp sa le vindece pe toate...
 Unele rani lasa cicatrici. Si sunt feluri si feluri de cicatrici, mici, usor de acoperit cu fond de ten si putina pudra pe fata, cu o bluza lunga, cu guler , sosete, blugi si oricum altcumva. Dar sunt celelalte cicatrici, mai rele, adanci, dureroase, tipatoare, atat de greu de acoperit si fiecare dintre noi are cate una.
 Exista un singur factor care atenueaza durerea (dar nu vindeca rana) : anestezia.
 As vrea sa am propriul anestezist. Asa n-ar durea si n-as simti si as uita. Si as putea spune ce simt fara sa curga sange...

A memory of you. A memory of us.

 Nu sunt prea sigura in legatura cu asta, in legatura cu tot ce fac, cu tot ce am facut, ce am gandit. Intr-o clipa totul s-a dus; tot ce stiam si ce ma sustinea pana acum s-a risipit. M-am trezit intr-o lume noua, cu alta fata interioara, cu alte sunete razbatand din adancuri.
Am trait pana acum intr-un vis. Nici macar de asta nu sunt sigura. Putea fi un cosmar frumos... sau cine stie ce?
Nu-mi amintesc cum era, dar stiu ca nu asa cum vad acum lucrurile. toate sentimentele cunoscute, persoanele, toate dispar, putin cate putin, pana nu mai ramane nimic. Imi trec chipuri si franturi de melodii prin minte, imi provoaca senzatii familiare si tremuraturi, dar nu-mi pot aminti.
Nu pot sti ce-i viata mea sau ce-a fost. Totul mi-e strain, pana si tu, si noi. Parca n-a fost asa mereu. Simt asta.
Nu.
Si-ti simt vocea curgandu-mi prin vene. Cine esti? Ce esti? De ce simt? Nu mi-e dor. Poti pleca sau ramane. Esti strain sufletului si carnii mele. Parca te-am iubit...
Poti pleca. Toti pot pleca. Imi convine asa. Imi place asa: singur. Ca intotdeauna.
Numai timpul imi poate spune cine sunt...